Rita a fost primul meu câine și primul meu animal de companie. Am luat-o în 2003, când avea câteva săptămâni, din curtea bunicilor mei, și am botezat-o Rita, ca pe mama ei, pentru că aveam 4 ani și nu aveam imaginație. Nu a avut o viață prea plină de peripeții, cea mai mare fiind faptul că a avut 5 puiuți pe care i-am donat, înainte să știm despre sterilizare, sau că am mers odată în parc și, pentru că avea deja în jur de 7 ani și era tare nesigură de lucrurile noi, și-a scos zgarda de pe cap și a fugit înapoi la mașină.
Pufi a venit în viețile noastre în 2008. Mi-a fost adus acasă de bunicul meu, bunica îl găsise aruncat în șanț, la țară, și s-au gândit să ni-l aducă nouă. Mama nu a fost prea încântată de ideea de a avea încă un câine la început, dar a început rapid să îl iubească mult pe Pufi.
Fiind mult mai curajos și mai prietenos cu străinii, Pufi a avut prilejul de a ieși mai des din casă. Când eram în școala generală, îl luam mereu cu mine în parc, pentru că puteam să îl las fără lesă și el nu se depărta prea mult de mine și nu mergea la alți câini și oameni. Din 2012 tot încercam să o conving pe mama să mă ducă la un curs de dresaj, și chiar am încercat să merg la un dresor, care mi-a spus că mai întâi trebuie să îl plimb mai des pe Pufi, pentru că refuză mâncarea când nu e acasa ??? Îi oferise o bobiță. El, nu eu. Cum să nu refuze câinele?
În anul 2013 am văzut pe facebook un curs de dresaj pentru maidanezi susținut de Cătălin Cornea și Cătălin Stănciulescu. Și am reușit să o conving pe mama să participăm. Acum, cu puțină îndrumare, am reușit foarte ușor să îl fac pe Pufi să asculte. A învățat rapid să se pună în poziție de pas, să meargă la pas, să meargă cu spatele și să aștepte, în poziție de șezi, culcat sau chiar mort. Una dintre amintirile mele preferate este din perioada iernii, când era mai frig afară. Pufi nu mai voia să facă exercițiile ca înainte, așa că i-am confecționat o hăinuță, deducând că îi era frig. Și am avut dreptate, din prima ședință cu hăinuța pe el, Pufi executa, din nou, excelent toate comenzile!
În iarna acelui an, însă, am avut parte și de un eveniment mai puțin plăcut (la care, acum, ne uităm în urmă aproape amuzați). În jurul Crăciunului, Pufi a găsit poarta deschisă și a fugit. Panica cea mai mare ne-a fost dată de faptul că tocmai se înființase ASPA și câinii erau culeși și eutanasiați din greu, așa că, pe lângă căutările de pe lângă stradă, am mers la toate adăposturile din București. Pufi nu era de găsit.
După o zi de căutare continuă, am decis, totuși, să plecăm în vacanță, pentru că nu mai aveam ce să facem. În ajunul Crăciunului am primit telefoane de la trei vecini diferiți care ne-au anunțat că Pufi s-a întors și stă în fața porții. Era slab, flămând, murdar și plin de ciulini. Dar viu, întreg și nevătămat. Fusese doar la „gagici”.
Acest eveniment a făcut-o, însă, pe mama să realizeze că este nevoie să îl castrăm. O băteam la cap cu acest subiect de ceva timp, și tot nu se lăsa înduplecată. Acum, după acest eveniment, înțelege necesitatea, dar și că este lucrul moral de făcut, pentru a ajuta la diminuarea numărului de animale abandonate.
În anul 2018, Rita a început să se degradeze rapid. Nu mai mânca, nu mai era vioaie, și cu tot ajutorul din partea veterinarilor, Rita ne-a părăsit pe 13.04.2018, la aproape 15 ani. Nu voi uita niciodată acea zi, pentru că atunci când am ajuns acasă, după ce aflasem informația despre Rita de la veterinar, am găsit-o și pe Cica Aricica rece în cușca ei… O adevărată zi de vineri 13.
La bătrânețe, Pufi a fost unul dintre cele mai alintate animale pe care le-am avut. Avea ușiță de pisici, pe care a învățat să o folosească, și toată ziua dormea pe unde voia el: ba pe canapea, pe pături pufoase, ba în curte, pe nisipul răcoros sau undeva la soare. Se mai bucura și de plimbările ocazionale, dar obosea mai repede ca înainte, căci avea și el o vârstă deja.
În toată viața lui, Pufi a vizitat veterinarul doar pentru probleme minore. Pufi ne-a părăsit pe 6 martie 2025, după o degradare bruscă cauzată de o tumoră cerebrală, la vârsta de 16 ani jumătate.